Tăcut, francezul stă aşezat în dreapta mea. Pe panta înclinată, picior peste picior, nu e agăţat de nimic. Mă întreb: ”Cum o reuşi să nu alunece?” E îmbrăcat într-un costum de puf de culoare roşie, de la începutul anilor ’90, care nu pare să fie foarte gros. În orice caz, este mai subţire decât al meu. E mut, nu spune nimic, nu îmi cere nimic. Nu vrea nimic. Doar tace. La rândul meu, nici eu nu mai am forţa să îi adresez vreun cuvânt. Sunt mult prea extenuat şi mă aflu într-o stare în care nu mai pot face nicio judecată de valoare. El e acolo lângă mine, şi atât. Ce caută aici, cum a ajuns aici, este total neimportant. Între mine şi el există o complicitate tacită. La urma urmei, suntem amândoi prizonieri în viscol, pe faţa nordică a muntelui himalayan Shisha Pangma, la doar câteva sute de metri sub vârf. Prezenţa este de un firesc straniu, iar din străfundul meu ceva îmi spune, pe un ton hotărât, aproape poruncitor, că trebuie să rămân în viaţă pentru a avea grijă de francez. Cu orice preţ, trebuie să îl protejez pentru a nu i se întâmpla cumva ceva rău. Francezul trebuie să scape.

Cu câteva ore în urmă, urcasem, în premieră românească şi fără a folosi oxigen suplimentar, pentru a cincea oară, un munte înalt de peste opt mii de metri. La coborâre, lucrurile au început să meargă prost. Foarte prost. Era a doua oară când încercam să escaladez vârful de 8027 de metri. Prima dată a fost în 2009, însă atunci a trebuit să mă retrag de la altitudinea de 7500 de metri, din pricina unui edem pulmonar incipient, o afecţiune de cele mai multe ori fatală în astfel de condiţii. În 2005 şi în 2011, alte două încercari româneşti fuseseră sortite eşecului.

Autoportretul de vârf

Reuşisem să ating vârful, dar eram complet gol pe dinăuntru. Nu mai simţeam absolut nimic. Poate că acesta era scopul şi, în acelaşi timp, întelesul trecerii mele dincolo de limită. Înţeles care pe moment îmi rămânea ascuns şi care, până nu ajungeam teafăr înapoi în tabăra de bază, avea oricum valoare nulă. Să mă golesc pe mine până în străfunduri ca să pot crea un spaţiu atât de alb încât să pot pune acolo absolut orice. Ceva ce nu se poate revela decât în urma unui parcurs iniţiatic şi transformator. Era un privilegiu pentru care, deşi nu eram conştient cu adevărat în momentul acela, aveam să lupt, la propriu, pe viaţă şi pe moarte. Iar asta pentru că trecerea liniei într-un mod autentic va avea întotdeauna o finalitate greu de întrevăzut.

Am ajuns pe vârf în jurul orei 15, ora Nepalului, după aproape 14 ceasuri de ascensiune continuă de la ultima tabără, cea de la 7100m. Din cauza unor probleme de sănătate eram foarte slăbit şi deshidratat, dar în acelaşi timp aveam credinţa că pot urca cu succes în noaptea aceea. De câte ori am ales să mă retrag de pe un munte de peste opt mii pe metri - şi nu au fost puţine aceste momente - visceral, simţeam cum ceva urlă în mine să ne întoarcem. De data aceasta, deşi eram conştient de situaţia posibil fără ieşire în care eram pe cale să intru, acea voce interioară, fermă, a lipsit cu desăvârşire. Mai mult, aveam o stare de linişte interioară şi de siguranţă care îmi dădea încredere. Pe ultima porţiune am rămas în urmă, ceea ce a făcut să ating vârful cam la o oră şi jumătate după coechipierii mei. La altitudine, este ceva obişnuit să te legi în coardă doar în zonele care impun în mod absolut acest lucru. În rest, chiar şi acolo unde riscul de cădere este mare, se merge de obicei nelegat, timpul necesar pentru a te asigura într-un mod clasic fiind un lux pe care la opt mii de metri nu ţi-l poți permite întotdeauna. Într-un fel, la peste şapte mii de metri fiecare este pe cont propriu, fiecare ştie în ce intră, îşi asumă asta, însă, în același timp, încrederea reciprocă este cea care face lucrurile să funcţioneze. O „affaire de cordee” este ceva sacru şi nu poate fi înţeleasă cu adevărat decât de cei care trăiesc asta.

Ultimii paşi spre vârf

Porţiunea finală a ascensiunii, de altfel şi cea mai expusă, urmează o creastă extrem de ascuţită. Pe alocuri, stăteam cu câte un picior şi cu câte un piolet pe fiecare parte a versanţilor. Lucrul ăsta, la care se adăuga vântul puternic, a făcut ca întreg procesul să îmi ocupe o bucată preţioasă de timp pentru a putea escalada acea ultimă porţiune într-un mod responsabil. Timpul se condensase miraculos. Nu mai aveam conştiinţa trecutului sau a viitorului. Totul se redusese la momentul prezent. Aproape că eu nu mai eram o fiinţă umană, ci eram prezentul însuşi. Eu eram Acum. Un plasament precis de colţar îi urmează altuia, ca o mantră budistă repetată la nesfârşit. Cu mare grijă, fac ultimii paşi până pe vârf. Locul este foarte îngust, vântul bate în continuare cu furie. Trebuie sa fiu atent, dar parcă sunt în transă. Cad în genunchi şi îmi sprijin capul de zăpada îngheţată. Cu mâinile desfăcute, îmbrăţişez parcă întreaga planetă, dar, în acelaşi timp, din mine nu răzbate niciun sentiment de împlinire sau gând al vreunei performanţe. Aşa ceva doar creierul la nivelul mării poate concepe. Ego-ul meu, poate, mă mână spre înălţimi, dar renunţarea la el, impusă de contextul complex în care mă aflu, este lucrul care mă ţine în viaţă. Sunt atât de obosit încât totul mi se desfăşoară în faţa ochilor în cadre statice, care se derulează cu încetinitorul unul după altul, cinematografic. În mod cert pentru mine nu este un continuum şi poate că timpul scurs între clipe reprezintă bucata mea furată din eternitate. De fapt, am urcat până aici sus tocmai pentru aceste momente lipsă dintre cadre. În depărtare, văd foarte clar vârful Central, aflat la capătul celălalt al crestei pline de cornişe şi asta îmi dă sentimentul că ceea ce se petrece este aievea. Sub mine, faţa sudică, iar de jur-împrejur un infinit de vârfuri îngheţate. Dau să plec, dar nu pot. Cu stupoare văd că am colţarul stâng înfipt în steagurile budiste de rugăciune lăsate ofrandă, cu doar câteva ore mai devreme, de către Chang Dawa. Vântul le face să fluture cu putere şi le încleştează în jurul bocancului meu. Am devenit prizonierul vârfului. Faptul că nu reuşesc să mă eliberez decât după câteva încercări mă trezeşte însă la realitate şi, brusc, îmi trece prin minte că sunt dorit captiv în lumea asta.

Încep coborârea. Când ajung pe vârful intermediar, mult sub mine, îi văd pe cei din echipa mea, aflaţi parcă la o lume întreagă depărtare, la jumătatea traversării, în drum spre promontoriul ce îi va conduce apoi spre siguranţa taberei trei. Acele puncte minuscule şi întunecate pe zăpada albă declanşează alarma de pericol. Sunt mult prea sus, iar ora este mult prea înaintată pentru a mă afla aici. A fost ultima imagine clară pe care am avut-o înainte ca ceaţa să mă împresoare cu totul. Vremea s-a schimbat, vizibilitatea a scăzut la doar câţiva metri, iar toate urmele fuseseră acoperite cu zapadă. Nu am mai putut găsi drumul de întoarcere. Orbecăind, la un moment dat încep să cobor pe faţa sudică, porţiunea opusă a muntelui, dar realizez relativ repede lucrul acesta. Deşi nu era pericol de avalanşe, pe versant zăpada era depusă sub forma unor micro-plăci de vânt care atunci când se fracturau sub greutatea corpului plecau cu mine şi mă dezechilibrau, existând riscul unei alunecări şi căderi prelungite. Nu mai puteam desluşi cerul de pământ, totul era o mare de alb.

Cam pe la 7900m, deşi coboram unele porţiuni cu faţa la munte, mi-am dat seama că riscul este mult prea mare. Decid să sap o groapă în zăpadă pentru a mă putea adăposti şi a aştepta momentul în care vizibilitatea va creşte, astfel încât să îmi pot continua coborârea în siguranţă. Estimez că este în jur de cinci după-amiază. Nu ştiu exact pentru că ceasul meu cu altimetru este sub multe straturi de haine şi, oricum, deja nu mai este atât de important. Am intrat în propriul meu timp. Mă gândesc la faptul că nu sunt foarte multe cazuri de supravieţuire sub cerul liber, la altitudinea aceasta şi în condiţii de viscol, dar încerc să îmi concentrez energia rămasă către gânduri pozitive şi pentru a-mi săpa un adăpost. Zăpada e îngheţată şi prea întărită pentru resturile de forţă care mi-au mai ramas. Lopăţica de la piolet nu îmi este de prea mare folos. După o oră şi ceva de săpat, văzând că nu fac progrese prea mari, mă cuprinde un sentiment de neputinţă amestecat cu unul de revoltă. Aproape sfârșit, îmi fac loc în gaură şi reusesc să îmi adăpostesc porţiunea superioară a corpului. Observ cu o oarecare nelinişte că vântul a reușit să îmi bage zăpadă în mănuşile de puf, dar asta se petrece doar în primul compartiment. Mica mea grotă este atât de îngustă încât senzaţia de claustrofobie este maximă. Simt aproape fizic cum tot muntele îşi lasă greutatea pe mine. Încerc să dorm, dar de fiecare dată nu mai mult de câteva minute. În sicriul îngheţat trebuie să mă menţin în mişcare. Neavând niciun fel de echipament de bivuac la mine, stau în costumul de puf aşezat direct pe zăpadă şi mă întreb cât timp îmi va lua pentru a face hipotermie şi a degera. Sacul de dormit, salteaua, cortul, sunt jos, în ultima tabără. Ameţit de altitudine, am uitat până şi folia de supravieţuire de care nu mă despart niciodată, împreună cu mica trusă de prim-ajutor ce conţinea medicamentele pentru tratarea edemului pulmonar şi a celui cerebral. Am scos-o din costum atunci când pregăteam masa, înainte de plecare, acum aproape 17 ore. Picioarele încep să îmi fie acoperite de zăpada troienită şi îmi spun că asta nu e neapărat ceva rău, pentru că mă izolează termic de vântul din afară.

După câteva ore, mă gândesc că e posibil ca totul să se termine aici. „That’s it?”, vorbele îmi vin direct în engleză, probabil din cauza faptului că în ultimele săptămâni a fost limba în care am gândit şi comunicat. Pentru prima dată în viaţă realizez că aș putea să nu mai apuc dimineaţa următoare. Îmi vin în minte două regrete. Unul este legat de o persoană dragă mie, pe care nu o voi mai vedea niciodată, iar celălalt pentru că nu voi mai apuca să iniţiez un proiect la care ţin extrem de mult, o fundaţie educaţională. Uşor-uşor, începe să mi se înfiripe în suflet o linişte nefirească, vecină cu resemnarea. Brusc, realizez că starea asta mentală este începutul pantei descendente care mă va conduce parşiv pe un drum fără întoarcere. Încerc să mă scutur. Soluţii, soluţii... trebuie să mă concentrez pe găsirea de soluţii. E cert, nu voi putea supravieţui până dimineaţa în locul ăsta. Cu câteva zile înainte de a pleca către vârf, prognoza pe care am primit-o arată pe harta meteo minus 47 de grade Celsius pentru izoterma de opt mii de metri. De acum încolo, cheia este să mă menţin în mişcare şi să pierd cât mai mult din altitudine. Dezavantajul era că, foarte posibil, la un moment dat aş fi ajuns în situaţia să trebuiască să-mi sap iarăşi un adăpost.

Imediat ce vizibilitatea a crescut, mi-am continuat coborârea. După vreo două sute de metri, simt că sunt iarăşi într-o fundătură. Vântul îmi umple ochii şi gura cu zăpadă. Simt că mă sufoc. În patru labe încep să sap iarăşi. Sparg cu pioletul bucăţi compacte de zăpadă şi, apoi, le arunc printre picioare în josul pantei. Scormonesc cu mănuşile de puf şi încerc să fac în aşa fel încat să nu mi se ude. Oricum, e un miracol că până acum am reuşit să îmi menţin mâinile uscate, iar degetele de la picioare, deşi sunt îngheţate bocnă, nu au degerat. De data asta reuşesc să folosesc mai bine panta şi succesiunea straturilor de zăpadă. Groapa îmi iese mai repede şi mai bine. E chiar mai confortabilă decat prima. Reuşesc să stau ghemuit, cu picioarele la gură, dar într-o poziţie verticală. Oriunde întorc capul, vântul îmi aruncă iarăşi zăpada în faţă. Sunt ca un boxer care a pierdut controlul şi e băgat între corzi. Îmi simt faţa biciuită. Îmi aduc aminte că, odată cu rugămintea insistentă de a mă întoarce înapoi împreună cu ceilalţi chiar şi fără a fi urcat vârful, Santiago mi-a lăsat o pungă mică cu medicamente pentru altitudine. Hotărăsc să îmi fac prima doză de dexamethasone injectabil, cea de opt miligrame, preventiv, împotriva edemului cerebral. Dar cum să ajung la ea? E în buzunarul interior de la piept, iar ca să imi deschid costumul însemna să mă expun şi mai mult viscolului. Cu chiu cu vai reuşesc să scot seringa şi să închei la loc fermoarul. Încerc să mă relaxez cât pot de mult. Întind piciorul şi înfig seringa direct prin costumul de puf. Spre oroarea mea, nu reuşesc să apăs pe trăgaci. Nu merge. După nişte momente bune în care continui să apăs, îmi dau buimac seama că, de fapt, serul fusese injectat încă de la început, seringa având un mecanism de autodeclanşare. Ca ars, o scot şi o arunc în zăpadă, lângă mine. Am aflat apoi că, prins în febra momentului, mi-am injectat un medicament anti- degerături şi nu pe cel pe care îl credeam iniţial. Aud o bubuitură surdă, dar îndepărtată, şi realizez cu groază că undeva, deasupra, zăpada a pornit-o la vale. Mă chircesc şi mai mult în adăpostul meu şi mă rog ca avalanşa să nu fie pe direcţia mea. După mai multe secunde de aşteptare tensionată răsuflu uşurat. Îmi vine ideea să îmi pun lampa frontalei pe modul de semnalizare. Cine ştie, poate că, printr-un miracol, semnalul meu va fi văzut de către Nima, bucătarul nostru din tabăra de bază, care apoi îi va anunţa prin staţie şi pe cei din tabăra trei. Dar, prin viscolul ăsta, sunt slabe şanse. Oricum, poziţia taberei nu permite ca eu să fiu observat de acolo. Mă gândesc că o salvare cu elicopterul este exclusă din două motive: altitudinea la care mă aflu şi faptul că în Tibet guvernul chinez nu permite astfel de intervenţii. Aşa că, chiar dacă asigurarea mea este una dintre cele mai bune, aici nu imi este de niciun folos. Încerc să îmi imaginez ce cred ceilalţi că s-a întâmplat cu mine şi mă gândesc că, probabil, îşi închipuie că după ce am urcat vârful, am alunecat la coborâre. Altfel, între timp, aş fi ajuns înapoi la corturi. Şi chiar dacă nu ar fi aşa, sunt toţi extenuaţi după cele aproape douăzeci de ore de efort continuu.

Aşadar, sunt singur. Ba nu. Tăcut, lângă mine stă francezul. Nu îi pun la îndoială existenţa pentru absolut niciun moment. Şi, oricum, în momentul acesta, ar fi fost extrem de greu de spus care dintre noi doi este mai puţin real. Francezul nu mă lasă să adorm. Francezul îmi ţine de urât. Francezul îmi oferă raţiunea de a rămâne în viaţă. Eu trebuie să trăiesc pentru că francezul să trăiască. Am petrecut așa o bună parte a nopţii.

La un moment dat, simt iarăşi că este mai bine să încerc să cobor cât mai mult posibil. De data asta mă ridic fără nicio îndoială şi o iau la vale. Mă dezechilibrez şi alunec câţiva metri. Reuşesc să mă opresc în piolet, dar inima îmi bate tare, tare. Stau inert, întins pe zăpadă ca să îmi revin. Îmi simt picioarele moi. Tremur în continuu. Era cât pe ce...Cobor până ajung la un traverseu spre stânga, pe care mi-l amintesc de la urcare. Dar parcă, totuşi, nu era atât de abrupt şi de expus. Dincolo de el începe un culoar pe care, dacă îl urmez, voi ajunge la baza feţei de unde, apoi, nu aş mai avea probleme de orientare. Oricum, acum lumina frontalei are acelaşi efect cu cel pe care îl obţii aprinzând faza lungă la maşină atunci când viscoleşte puternic. Nu mai vezi în faţă aproape nimic. De două ori dau să încep traverseul şi, de fiecare dată nu mă simt suficient de stăpân pe mine pentru a-l putea parcurge în siguranţă. Sunt foarte conştient de starea jalnică în care mă aflu şi de faptul că o alunecare mi-ar fi în mod sigur fatală. Aici panta este prea abruptă, nu mai pot săpa încă o grotă. Îmi amenajez o platformă pentru picioare unde îmi înfig bine colţarii şi una pentru fund, atât cât să nu o iau la vale dacă adorm. Stau, oricum, aproape în picioare. Ca o măsură de precauţie suplimentară, mă asigur înfigându-mi bine ambii pioleţi în versantul înclinat în partea mea stângă şi întorcându-mi bazinul într-o parte, mă sprijin în ei. Mă gândesc că nu trebuie să mai fie foarte mult până în zori. Totuşi, parcă dimineaţa nu mai vine. Aşteptarea este interminabilă şi gerul este mai înţepător ca oricând. Odată cu primele gene de lumină încep să mă orientez. Aşa cum bănuisem, traverseul nu era cel corect. Încep coborarea, dar sunt atât de obosit încât trebuie să mă opresc şi să stau jos câteva minute la fiecare câteva zeci de paşi. După ce negociez cu atenţia ascuţită la maximum un câmp de crevase acoperite de zăpadă, secătuit de putere, urc iarăşi şi ajung pe promontoriul de unde se vede bine tabăra trei. După o vreme, din grupul de mogâldeţe ce străbat vastul platou la capătul căruia se afla tabăra doi, una se desprinde şi începe drumul în sens invers. După încă o oră şi jumătate de coborâre, îl întâlnesc pe Nima Lama care îmi vine în întâmpinare cu un termos cu ceai cald. Prima mea sursă de hidratare şi de hrană după mai bine de douăzeci şi patru de ore, făcând abstracţie de flaconul cu picături de mentă pe care mi l-a oferit tot Santiago la coborâre.

Autoportret după noaptea în care am supraviețuit la aproape 8000m

Ajutat de Nima, care din tabăra trei mi-a cărat rucsacul şi sacul de dormit, la ora unsprezece şi jumătate noaptea, în ziua de 1 mai, ajung extenuat la 5600m în tabăra de bază. Mă uit înapoi spre vârf şi, după cum arată vremea acolo sus, îmi e limpede că ultimul loc din lume în care mi-aş dori să fiu acum este la peste 7000m pe Shisha Pangma. În urma mea, muntele se închide ermetic. Tunḉ mă strânge puternic în braţe când mă vede şi îmi spune „Congratulations for failing at getting yourself killed!”.

Tunḉ şi Santiago în tabăra de bază, înainte de ascensiunea muntelui.

*****

Ziua de 30 aprilie 2013 a fost singura din sezonul de primăvară în care vârful Shisha Pangma a fost urcat. După calcule bazate pe prognoza meteo făcută special pentru noi şi consultări îndelungi, am ales această zi ca fiind singura în orizontul de timp previzibil în care am fi putut avea o şansă realistă de succes. Înainte şi după această zi, deşi nu se estimau ninsori semnificative, vântul se anunţa la valori ce depăşeau pe alocuri, la 8000 de metri, o sută de kilometri pe oră.

Am făcut echipă cu Tunḉ Findic din Turcia şi Chang Dawa din Nepal. Din echipa extinsă au mai făcut parte Santiago Quinterro din Ecuador, Mingma Sherpa şi Nima Lama din Nepal. Împreună cu noi şi-au unit forţele Luis Stitzinger, Alix von Melle, Rupert Hauer şi Thomas Laemmle din Germania. Toţi, în afară de Nima Lama, am ajuns pe vârf. Chang Dawa a fost singurul care a folosit oxigen suplimentar, cu această ultimă ascensiune reuşind sa urce pe toate cele paisprezece vârfuri de peste opt mii de metri.

Muntele Shisha Pangma, văzut dinspre platoul tibetan

Shisha Pangma este singurul vârf de peste 8000m aflat integral în Tibet şi deseori subiectul unor intense controverse. Majoritatea ascensiunilor sunt efectuate pe vârful Central (8008m), vârf care nu este cel mai înalt punct al muntelui, clamând astfel o expediţie încununată de succes. Vârful Principal este separat de vârful Central de o creastă care în majoritatea cazurilor nu se află în condiţii optime pentru a putea fi parcursă, riscul fiind rezonabil. Din această cauză, ascensiunea finală s-a desfăşurat pe faţa nordică, urmând o linie de ascensiune rezultată din combinarea rutei austriece (1980), a celei ruse (2002) şi ruta Ochoa (Spania, 2006). Între tabăra de baza (5600m) şi vârf au fost stabilite încă trei tabere intermediare la altitudinile de 6400m, 6850 m şi 7100m.

Ilustrație traseu: NG-RO/Adrian Bejenaru, conform informațiilor furnizate de Alex Găvan

Peste 95% dintre toate ascensiunile pe vârfuri de peste opt mii de metri sunt făcute cu ajutorul buteliilor de oxigen. La peste 7000 m, aclimatizarea devine imposibilă, iar corpul uman începe uşor să moară cu fiecare clipă petrecută acolo, alpiniştii numind „zona morții“ tot ceea ce depăşeşte această altitudine. La 8000m, concentraţia de oxigen din aer este de doar o treime din cea de la nivelul mării, iar supravieţuirea este posibilă doar pentru o perioadă de timp extrem de scurtă.

*****

Dedic aceste rânduri memoriei extraordinarului om, prieten şi alpinist de legendă, Alexey Bolotov. Partenerul meu din expediţia pe muntele Lhotse din toamna anului 2012, Alexey a suferit un accident mortal în această primavară, în timp ce încerca să urce o rută noua pe Everest împreună cu Denis Urubko.

Alexey Bolotov pe fața Lhotse, la 7400m

Notă: O versiune prescurtată și adaptată a acestui text a apărut în ediția în limba română a revistei National Geographic, numărul din septembrie 2013.